Obiceiurile româneşti, cu prilejul diverselor sărbători de peste an ori legate de viaţa de familie, prin care ţara noastră este recunoscută peste tot în lume, sunt o componentă perenă a culturii noastre tradiţionale. În cultura populară, obiceiurile formează un capitol important, fiindcă întreaga viaţă a omului, munca lui din timpul anului şi diferitele lui ocupaţii, relaţiile cu semenii şi cu întruchipările mitologice erau întreţesute cu datini. În folclorul nostru, unele obiceiuri au păstrat până astăzi forme ample de desfăşurare, în care vechile rituri se îmbină cu acte ceremoniale, cu manifestări spectaculoase. Cele mai apreciate, mai fastuoase, mai iubite de români sunt considerate a fi cele legate de marele Praznic al Naşterii Domnului şi de sărbătorirea Anului Nou.

Repertoriul tradiţional al obiceiurilor româneşti cuprinde pe lângă colindele propriu-zise – cântece de stea, vicleimul, pluguşorul, sorcova, vasilica, jocuri cu măşti (ţurca, cerbul, brezaia), teatrul popular, dansuri (căluţii, căluşerii) – şi o seamă de datini, practici, superstiţii, ziceri, sfaturi cu originea în credinţe şi mituri străvechi sau creştine. Sărbătorile de iarnă la români încep odată cu prinderea Postului Crăciunului (15 noiembrie) şi ţin până la Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul (7 ianuarie). Este o perioadă bogată în obiceiuri, diferite de la o zonă la alta, având în centru marile sărbători creştine prăznuite în această perioadă. Reperele cele mai importante sunt: Sfântul Nicolae, Crăciunul, Sfântul Ştefan, Anul Nou, Sfântul Vasile, Boboteaza şi Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul.

Ţara Moţilor , renumită prin peisaje, legende şi tradiţii străvechi, pune în valoare cu ocazia Sărbătorilor de Iarnă, tot ce e frumos şi specific în Transilvania: natura vie şi nestingherită, împodobită cu zăpadă, oamenii simpli, primitori şi plini de voie bună, înnobilaţi de semnificaţia marelui Praznic al Naşterii Mântuitorului nostru, obiceiuri păstrate cu sfinţenie, mâncare gustoasă, preparată după reţete vechi, rămase de la bunicii şi străbunicii noştri. Dintotdeauna, moţii au respectat tradiţiile şi datinile transmise din străbuni. Se ştie că în trecut, în Ajunul Crăciunului în Munţii Apuseni umblau „piţărăii”. Aceştia erau copiii cei mai mici care, practic, deschideau şirul Sărbătorilor de iarnă. Erau îmbrăcaţi în straie noi, în mâini aveau colinda, iar în spate traista. Colinda era facută din lemn de alun sau de salcie. După ce colindau, gazda îi poftea în casă, unde spuneau „Bun Ajunul de Crăciun”. Gazda îi omenea cu colăcei, cozonaci, cu mere sau nuci. La ieşire „piţărăii” urau gospodarului: „Noi ieşim, Dumnezeu intră”. În jurul prânzului aceştia îşi încheiau pelerinajul, iar colinzile erau aruncate în pomi fructiferi pentru a avea rod bogat. După amiaza, către seară, porneau copiii cu steaua. Aceştia erau mai mărişori şi umblau câte 2-4 la un loc. Ei făceau din timp repetiţii şi îşi confecţionau steaua dintr-o sită veche, frumos împodobită cu hârtie colorată şi beteală. În faţă avea lipită o iconiţă, iar în interior se punea un clopoţel care suna în timp ce copiii colindau. În general, cei care umblau cu steaua primeau de la gospodari bani. Noaptea umblau colindătorii. Erau oameni mari, feciori necăsătoriţi ori bărbaţi însuraţi. Ei erau însoţiţi de muzicanţi care îi acompaniau în timp ce colindau. După ce intrau în casă erau omeniţi cu vinars, iar acolo unde existau neveste tinere sau fete jucau. La plecare primeau cereale (cam câte o doniţă) ori bani. Era răspândit şi obiceiul mersului cu steaua sau cu craii, care erau costumaţi special pentru fiecare personaj: Irod, Melfior, Gaspar, Baltazar, Popa, Ciobanii. Aceştia prezentau în faţa oamenilor un adevărat program de teatru religios, care şi acum este apreciat de credincioşii ce îşi primesc craii în case. În Ajunul Anului Nou copiii umblau cu Pluguşorul, iar seara cu Buhaiul sau Capra. Tradiţiile de Anul Nou se leagă toate de momentul despărţirii de anul care a trecut şi de trecerea în noul an, care se doreşte a fi mai bun şi mai rodnic decât cel vechi. Obiceiul cel mai cunoscut este Pluguşorul.

Imediat după colindele de Crăciun, oamenii se pregătesc pentru „urat”. Pluguşorul sau, dacă protagoniştii lui sunt numai flăcăi, Plugul, este de fapt un moment oracolar, în care se prefigurează reuşitele următorului an. Cete de copii, în timpul zilei de 31 decembrie, sau seara, târziu, cete de flăcăi şi bărbaţi tineri, trec din gospodărie în gospodărie pentru a face cuvenitele urări de rodnicie şi abundenţă, de sănătate şi prosperitate. Pentru fiecare gazdă este o onoare să primească urătorii şi să le mulţumescă cu mere, dulciuri, covrigi pentru cei mici, cu un pahar de ţuica sau vin şi o bucată de cozonac pentru cei mai mari. Copiii umblă cu „pluguşorul” până la orele 2-3 în noaptea Anului Nou, când încep să umble flăcăii mari cu „plugul cel mare”. Tradiţiile de Anul Nou spun că dacă nu primeşti urătorii, nu vei mai apuca următorul an.

Începutul Noului An trebuie pregătit şi aşteptat în bucurie şi bunăstare, pentru că, aşa cum începi anul, aşa va fi el în întregime. Se ţin porţile deschise, spune tradiţia, ca să poată intra norocul. Acum se deschid ferestrele la miezul nopţii ca să iasă anul vechi şi să intre cel nou cu sănătate şi noroc. Se spune că în vremurile de demult, pentru oamenii buni şi credincioşi, cerurile se deschideau în noaptea de Anul Nou şi de Bobotează. Dacă noaptea aceasta este liniştită şi fără vânt, se va face pâinea, iar dacă va fi lună plină, atunci oamenii trebuie să semene pâinea într-un nou loc şi este semn că anul ce va veni va fi îmbelşugat.

În primele ore ale Noului An, moţii sunt „sorcoviţi” de cei mai mici. Este de fapt tot o tradiţie populară prin care se transmit urări de sănătate şi de an îmbelşugat. Toate aceste datini sunt rămase intacte şi onorate cu bucurie în Ţara Moţilor.

Ca în fiecare an, şi acum locuitorii Apusenilor îşi aşteaptă urătorii, ei învăţând de la părinţii, de la bunicii lor aceste frumoase obiceiuri ce îşi păstrează farmecul şi puritatea după ani şi ani. Dacă acum moţii au ceva atât de puternic de transmis şi de arătat lumii, este tocmai pentru că Ţara Moţilor a avut cândva oameni puternici, care au păstrat fiinţa naţională plătind uneori chiar cu preţul vieţii ca noi să avem tradiţii şi istorie. Datinile nu sunt altceva decât cartea noastră de identitate peste veacuri. Ele vin parcă de la începuturile noastre, aducând toate bucuriile şi durerile acestui neam, toată înţelepciunea acumulată de poporul român de-a lungul existenţei sale.

Spune şi altora

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 

1 Comentariu la articolul Datini de Sărbători în Ţara Moţilor

Anda

Atatea traditii frumoase nu pot avea acelasi farmec cand ai stomacul gol. Cum e cazul rosienilor. Poate Mos Craciun le va aduce puterea necesara de a mai suporta incertitudinea vietii lor si noul an le va aduce in functiune proiectul minier pe care-l asteapta de 15 ani.

Reply